Cunostinte si…prieteni


 

Cunosc oameni. Destui, as putea spune. Pe unii ii stiu de mult, cu altii am inceput sa interactionez relativ recent. Comunicam, avem subiecte de discutie… Cu unii oameni ne place sa ne petrecem timpul mai mult decat cu altii. Ne simtim bine in compania lor, radem, vorbim…timpul trece altfel.

Dar cum putem face diferenta intre cunostinte si prieteni? Parerea mea este ca pe prietenii adevarati ii ai langa tine tot timpul, mai ales atunci cand treci prin momente grele. Ei te suna sa te intrebe ce mai faci dezinteresat; doar pentru ca le pasa cu adevarat de tine. Iti spun ca arati ca dracu’ exact atunci cand este adevarat, tocmai pentru ca a doua oara sa nu se mai intample la fel. Impart cu tine o sticla de bere sau o bucata de paine, fara sa le pese ca lor le ramane mai putin. Te cheama pe la ei chiar daca nu au facut curat in casa, doar pentru ca apreciaza compania ta si se simt bine langa tine.

Cunostintele te baga in seama si te intreaba de “sanatate” doar ca sa poata ajunge mai usor la ceea ce ii intereseaza pe ei. Vor sa stie daca iti merge bine sau rau ca sa aibe subiect de barfa cu altii, te invita la o terasa pentru ca nu au avut timp sa dea cu aspiratorul in living si oricum…cine sta sa faca ceva de mancare, cand e mai usor sa iasa undeva?! Ocolesc sa iti spuna direct daca ii deranjeaza ceva la tine, doar ca sa nu strice relatia pe care o aveti pentru ca, cine stie…poate o sa aibe nevoie de tine la un moment dat si s-ar putea sa le intorci spatele.

Nu mi-a placut niciodata sa “pup pe cineva in dos” doar ca sa am ceva de castigat sau sa fiu mai bine vazuta! Cine se simte bine langa mine ma iubeste si cu bune, si cu rele….si imi poate da una peste cap cand o mai iau pe “campii”!

Din cauza asta avem muuulte…foarte multe multe cunostinte si numai cativa prieteni! Iar cei care sunt cu adevarat prieteni pot fi numarati pe degetele de la mana!


Job-ul..asa, ca sa “americanizam” un pic intelesul serviciului, ne ocupa tot timpul, fie ca vrem sau nu. De luni si pana vineri, uneori si sambata sau chiar duminica, viata noastra se desfasoara contra cronometru, indeplinind sarcini, incercand sa fim cat mai buni in ceea ce facem, sa condensam tot ceea ce e de facut intr-o saptamana…intr-o zi. Si seara, cand ajungem acasa, nu mai suntem buni de nimic : oboseala, stresul si uneori nervii pe care ni-i facem la locul de munca, in loc sa ramana “la usa”, sunt aduse acasa si impartasite celor dragi. Nu discutam, atunci cand stam seara la masa despre problemele noastre ca familie, ci ne descarcam oful de peste zi, impovarandu-i si pe cei dragi cu grijile noastre.

Iar sfarsitul de saptamana, in loc sa il petrecem cu ai nostri, sa ne bucuram de putinele momente in care suntem cu toti laolalta, trecem la treburile adminstrative care nu pot fi facute in cursul saptamanii asa cum trebuie : gatit, spalat, curatenie. Si luni..o luam de la capat.

Pe cat de buni suntem in gestionarea timpului la locul de munca, pe atat de “corigenti” suntem in administrarea lui acasa, adica exact in locul unde conteaza cel mai mult. Si, uite asa, saptamanile si lunile trec, la fel si anii si ajungem sa ne intrebam : cand au crescut copiii nostri? De ce nu am reusit sa stam mai mult impreuna cu cei dragi?

Si cred ca raspunsul este unul pentru toata lumea : ne concentram prea mult pe lucrurile marunte si uitam sa dam importanta cuvenita celor care merita cu adevarat!


Stateam uneori si ma gandeam, urmarind comportamentul copiilor “din ziua de azi” : oare noi, adultii de o seama cu mine, am fost la fel? Sigur, ca varsta…da, e logic, am trecut prin aceleasi etape ca si ei. Dar ne comportam la fel? Tin minte ca, in drum spre liceu, in tramvai sau autobuz, vorbeam cu fetele, un pic mai tare ce e drept, ca deh..nu ne auzeam prea bine..si, la un moment dat, un domn mai in varsta ne-a “admonestat” putin, de ne venea sa intram in pamant de rusine. Pe moment, nu am zis nimic, dar am comentat dupa ce am coborat.

Anii au trecut, am devenit si eu adult la randul meu ( ciclu vietii, pe care nu il poti schimba)…si, ironie a sortii sau nu, au inceput sa ma deranjeze si pe mine discutiile copiilor care au un vocabular desul de “colorat” si care mai mult urla decat sa vorbeasca. Si stau si ma intreb: asa faceam si eu? Sa ma iau de ei sau sa imi aduc aminte ca si eu am fost copil si nu imi convenea cand cineva imi facea “observatie’?

Dar parca sunt prea  obraznici si nu mai au acel respect minim fata de cei din jur!