Tu cu toți sau tu cu tine


Nu poți mulțumi pe toată lumea. Nu ai nevoie de toți, aşa cum nici alții nu au nevoie de tine.

La ce bun o mie de prieteni cu care să te simți singur? La ce bun o listă lungă de oameni cărora nu le mai ții minte numele? La ce îți foloseşte să îți supraaglomerezi agenda telefonică, să dai de nişte nume pe care nu ştii cu cine să le asociezi? De ce să dai mesaje cu urări de bine doar ca să fii în trend? De ce vrei să nu îl superi pe X? Că doar nu ați mai vorbit de…habar nu ai când!

Ne încărcăm inutil viața cu amănunte inutile şi neimportante. Încercând să îi mulțumim pe alții uităm să ne facem pe plac nouă. Mergem în locuri unde nu vrem să fim, unde ne simțim inconfortabil doar pentru că TREBUIE! Ne facem liste de priorități care nu sunt importante, ne lăsăm pe noi la o parte ca să le facem pe plac altora!

Să ne trezim zic! Să trăim viața noastră, nu a altora. Nu cu unii şi cu alții care nu dau doi bani pe faptul că ne e rău, că avem o problemă sau care se bucură de răul nostru. Să excludem ceea ce e toxic şi să facem loc lucrurilor pe care NOI considerăm ca ne fac bine!

Eu cred că ceea ce vreau eu, ce simt eu şi ce îmi place mie trebuie să fie o prioritate! Nu gura lumii şi cu siguranță nu ceea ce vrea lumea să fie ok pentru mine!

TU CE PĂRERE AI? 

Advertisements

Şi cățeii au Raiul lor?


E oarecum ciudat şi poate părea un lucru stupid să îmi pun o asemenea întrebare. Pentru cei care nu au un animal de companie. Cei care însă ştiu cum e traiul alături de o “potăiță” gălăgioasă mă înțeleg pe deplin.

Până să îl am pe Happy nu îi înțelegeam deloc pe stăpânii care îşi alintau câinii cu apelativul ” iubirea lui mama” sau îi strigau ” hai la mama!” Daaaa…cum naiba să consideri un câine copilul tău? Odată ce ai un cățel, treaba se schimbă radical. Pe lângă faptul că, deşi nu îl naşti tu, trebuie să ai grijă să facă nevoile la timp, să strângi “urmele” din casă, să îl hrăneşti, să te joci cu el, dar, în primul rând, să îl iubeşti.

Când decizi să adopți un animal, îți asumi rolul de părinte practic. Chiar dacă asta înseamnă să te trezeşti noaptea că plânge de dureri de burtă şi nu ai cum să îl ignori. Sau să îl plimbi când nu ai chef nici măcar de tine, darămite de el… Ideea e că Happy mi-a schimbat părerile vizavi de stăpânii nebuni pe care îi desconsideram şi mi-a arătat că viața fără un cățel e….tristă. Monotonă. Rutinată şi cumva anostă. 

Nu îmi imaginez viața fără el, fără bucuria din ochişorii lui, fără dragostea necondiționată pe care mi-o arată. Chiar dacă nu am loc de el în pat sau chiar dacă trebuie să împart uneori ultimul dumicat cu el. Îl iubesc ca şi pe copilul meu şi refuz să cred că va veni o zi în care va merge la Raiul lui. Oare acolo o să aibă oasele care îi plac aşa de mult? Prieteni? O să alerge după pisici?

Cred totuşi că până va merge Happy la Raiul cățeilor, o să trăim împreună aici, fericiți că ne avem unul pe celălat şi o să ne bucurăm de toate clipele frumoase!

HAM HAM!

Oare Dumnezeu o fi impresionat de maşini, bani sau case?


“Țărână suntem, în țărână ne întoarcem!”

E trist, crunt, dar e adevărat. Avem o viață de trăit şi vrem să o facem cât mai frumoasă. Poate facem excese; poate ne place să ne dăm mari, să ne etalăm bogățiile. Unii aleargă după lucruri materiale, confort; alții visează la linişte sau…la ceea ce au ceilalți şi ei nu.

Unii vor să trăiască viața altora; îi invidiază pe cei care au mult şi de toate. Poate că o fac degeaba. Fiecare vrea mai mult, mai bine, mai…mereu. E o luptă neînțeleasă de cei mai mulți, pentru supraviețuire…supremație…putere…recunoaştere şi respect.

Dar câți dintre noi nu s-au întrebat ce o să facem cu toate astea…ATUNCI…CÂND VA VENI CLIPA! Câți dintre noi nu şi-ar da toată averea pe care o au pentru câteva clipe în plus? DE VIAȚĂ!  

Care sunt oare ultimele cuvinte ale unui om care îşi simte sfârşitul aproape? “Să ştiți că v-am iubit…îmi pare rău dacă v-am făcut să suferiți!” Spune oare cineva că vrea să plece din lumea asta cu ceea ce a agonisit? Poate…câțiva…cu fală şi fanfară! Dar deja e prea târziu!

Viața e o dată! Fiecare vrea să o trăiască aşa cum îşi doreşte. Doar că, la ultimul bilanț, Dumnezeu nu va putea fi cumpărat! A dat o dată… şi vine să ceară ce a dat exact când nu ne aşteptăm! Şi nu avem ce face! Nu ne putem tocmi cu EL!  

Restul sunt deşertăciuni… Să nu încercăm să negociem ceva despre care nu ştim exact cât face; Dumnezeu nu face reduceri!

Un altfel de linişte


Avem nevoie de ea; uneori tânjim după o clipă de linişte, de pace…cu noi înşine. Cu lumea înconjurătoare.

Dar oare câți dintre noi vor acea linişte sufletească? Liniştea din casă, din familie. Împăcarea cu cei cu care ne-am certat, de care ne-am distanțat. Ne-am obişnuit atât de mult să ne vărsăm oful pe cei dragi nouă, fară să ne dăm seama sau, mai grav, fără să ne pese de faptul că ii facem să sufere. Că, de fapt, suferim cu toții.

Ne îndepărtăm, involuntar sau intenționat unii de alții. Discuțiile inutile despre ceea ce ne apasă ne transformă în duşmani pentru câteva clipe. DE CE?

Oare ce simțim noi, ca adulți, atunci când părinții noştri se ceartă? Ne doare sufletul; ne simțim răniți şi dați la o parte. Nu ne gândim că poate, de cele mai multe ori, copiii noştri simt la fel? Că vor să fie linişte, armonie, pace în casă. Că mami şi tati nu cred în cuvintele alea urâte pe care şi le spun. Că o fac la nervi; oare nu se pot controla?

De ce să îi facem părtaşi pe cei pe care îi iubim la crizele noastre? La neputința noastră; la încăpățânarea şi orgoliile prosteşti le care le avem!

E toxic! Certurile sunt toxice; nervii, răbufnirile, jignirile gratuite şi inconştiente sunt săgeți otrăvite pe care le aruncăm înspre cei nevinovați de dramele noastre, imaginare sau nu!

LINIŞTEA ÎN VIAȚA NOASTRĂ ESTE ESENȚIALĂ! Atât pentru cei din jur, cât mai ales pentru noi. Mai bine un moment de linişte decât unul de reculegere în memoria clipelor frumoase petrecute împreună, dar copilăreşte distruse iremediabil!

SSSST….LINIŞTE! TACI UN PIC! ACUM! VORBIM MAI TÂRZIU…CÂND VA FI MOMENTUL!😊

Du-ți sufletul într-o vacanță


Ia o pauză…măcar câteva minute. Ştiu că e greu în haosul de zi cu zi. Lasă deoparte puțin ceea ce ai de făcut şi evadează. Cu gândul…cu sufletul.

Rămâi doar tu şi sufletul tău. Întreabă-l cum e, dacă a obosit…dacă te mai recunoaşte. Mergeți împreună câteva clipe fără să scoateți nici măcar un sunet. Bucurați-vă de linişte, de o clipă de răgaz. Ai nevoie de aşa ceva din când în când. Atunci când îți simți trupul obosit, îi oferi odihnă. Nebunia asta în care trăim, stresul şi grijile cotidiene ne copleşesc de multe ori. Când simțim nevoia de somn, dormim! E simplu şi logic oarecum.

Doar că şi sufletul nostru are nevoie câteodată de odihnă. De relaxare. De linişte. Şi de multe ori nu ştim ce e cu noi. De ce ne simțim sfârşiți şi fără sens. Şi asta pentru că uităm să facem pace cu noi înşine. Pentru că neglijăm partea asta mai puțin importantă…sau aşa credem că e.

Numai că sufletul ăsta al nostru îşi cere partea lui. Şi trebuie din când în când să îi dăm o pauză. Să ne ducem într-un concediu de odihnă a sufletului. Şi nu doar o dată pe an. Ci de mai multe ori. Cât de puțin ar însemna, măsurat în secunde…minute sau ore!

Duceți-vă sufletul în vacanță! Nu aveți nevoie de itinerariu sau bilete de avion…veți şti unde mergeți imediat ce vă decideți!

Plastelină sau elastic? Nu suntem nici una, nici alta!


Suntem făcuți din carne şi oase. Nu suntem nici roboți, nici super oameni; nu avem cum să facem 100 de lucruri în acelaşi timp. Nu putem fi în 2 locuri în acelaşi timp şi nici nu ne putem clona sau multiplica. 

Oricât de mult am vrea să credem că le putem face pe toate, nu ne putem minți la infinit. Un an, doi, cinci…apoi încep să apară semnele. Oboseală, stres, nervozitate, lipsa energiei. Corpul nostru îşi cere porția de odihnă, de somn, de relaxare. Nu ai cum să tragi de tine în fiecare zi, să le faci pe toate bine zilnic: acasă, la serviciu. La un moment dat cedezi. Fizic, dar mai ales psihic.

Şi spui că, acum câțiva ani, nici măcar nu simțeai oboseala. Că pierdeai nopțile una după alta, dar îți reveneai uşor. Doar că acum nu mai e aşa. Timpul îşi cere tributul; mai devreme sau mai târziu îți aminteşte că nu mai ai 20 de ani. Că degeaba arăți ca la 20, chiar dacă ai 35. Că odată cu înaintarea în vârstă, viața vine cu bune şi rele. Că nu eşti elastic, să te întinzi fără să mai pocneşti pe ici, pe colo.

Trebuie să le facem pe toate, dar nu pe toate odată! Oricât de mult ne-ar plăcea să credem că putem să le ducem pe toate, nu mai e chiar aşa simplu. Iar sănătatea e bunul nostru cel mai de preț, fără de care nu ne putem bucura de viață şi de tot ceea ce ne oferă ea!

Sănătoşi să fim, că de restul ne putem ocupa…încet, dar sigur!