E oarecum ciudat şi poate părea un lucru stupid să îmi pun o asemenea întrebare. Pentru cei care nu au un animal de companie. Cei care însă ştiu cum e traiul alături de o “potăiță” gălăgioasă mă înțeleg pe deplin.
Până să îl am pe Happy nu îi înțelegeam deloc pe stăpânii care îşi alintau câinii cu apelativul ” iubirea lui mama” sau îi strigau ” hai la mama!” Daaaa…cum naiba să consideri un câine copilul tău? Odată ce ai un cățel, treaba se schimbă radical. Pe lângă faptul că, deşi nu îl naşti tu, trebuie să ai grijă să facă nevoile la timp, să strângi “urmele” din casă, să îl hrăneşti, să te joci cu el, dar, în primul rând, să îl iubeşti.
Când decizi să adopți un animal, îți asumi rolul de părinte practic. Chiar dacă asta înseamnă să te trezeşti noaptea că plânge de dureri de burtă şi nu ai cum să îl ignori. Sau să îl plimbi când nu ai chef nici măcar de tine, darămite de el… Ideea e că Happy mi-a schimbat părerile vizavi de stăpânii nebuni pe care îi desconsideram şi mi-a arătat că viața fără un cățel e….tristă. Monotonă. Rutinată şi cumva anostă.
Nu îmi imaginez viața fără el, fără bucuria din ochişorii lui, fără dragostea necondiționată pe care mi-o arată. Chiar dacă nu am loc de el în pat sau chiar dacă trebuie să împart uneori ultimul dumicat cu el. Îl iubesc ca şi pe copilul meu şi refuz să cred că va veni o zi în care va merge la Raiul lui. Oare acolo o să aibă oasele care îi plac aşa de mult? Prieteni? O să alerge după pisici?
Cred totuşi că până va merge Happy la Raiul cățeilor, o să trăim împreună aici, fericiți că ne avem unul pe celălat şi o să ne bucurăm de toate clipele frumoase!
HAM HAM!
andercavar 