Nici o vacanță fără “share”


Ieşi la bere, postezi. Te trezeşti dimineața, anunți lumea că eşti “on”. Te duci la pâine, bagi “share location: în lift”. Mănânci o şaorma, bagi “feeling happy”; că te îngraşi.

Faci un grătar, musai “live”; să moară duşmanii de necaz şi prietenii de poftă. Eşti cu iubi, pac poza de maximă fericire, urmată de comment-urile cu “frumoşilor” şi “să vă țină!”. Nu există preocupare mai interesantă decât să ții lista de pretenaşi de pe facebook sau instagram la curent cu toate activitățile tale, mai mult sau (mult) mai puțin interesante.

Poate că nu mă pasionează şi nu mă trece nici un fior dacă tu nu ai altă treabă în vacanță sau pe unde oi mai fi tu decât să fii activ pe rețelele de socializare. Sau poate că ai plecat ca să vadă lumea că poți şi tu să faci ceva în vara asta şi, în loc să te bucuri de locurile în care ai ajuns, cu cei care te însoțesc, stai să faci poze nonstop şi să da check in pe unde te tot muți! Păi dacă e la modă, să fii şi tu! Că doar de asta e viața frumoasă, nu?

Pe când postări cu ” pe tron, aşteptând să iasă ceva”….feeling bleah sau meah?Nu suntem departe! Doamne fereşte!

Întrebarea serii: dacă am uitat să postez că TRĂIESC, oare ceilalți mai ştiu că exist? 

Din dilema asta nu pot ieşi…AM ZIS!

Cum se “poartă” anii


Cum îți e mai la îndemână. Anii sunt doar un instrument de măsură al vieții. Nu există aici “cu vârf” sau “ras”; pur şi simplu vârsta e un număr care rezistă numai un an.

După care se schimbă. Anii trec peste noi sau pe lângă noi. Dacă vrem să îi purtăm zi de zi sau doar sezonier depinde numai de noi. Nu cred că trebuie să ne fie frică de faptul că îi “uzăm” dacă îi folosim zilnic. Consumul rațional de fericire şi bună dispoziție nu dăunează. Din contră, adaugă strălucire şi pozitivitate vieții. 

Anii pe care îi avem îi putem purta cu noi, în noi sau îi putem împărți şi cu cei din jur. Experiențele prin care trecem cu toții ne fac să apreciem fiecare an ce trece şi să intuim ce ne va aduce următorul.

Anii se poartă cu mândrie, cu delicatețe, cu bucurie. Ne asumăm tot ceea ce facem şi asta se vede. În modul nostru de viață, în felul nostru de a fi. Devenim modele pentru alții sau ne alegem modele după alții. 

Anii se poartă, nu se irosesc. Dacă uităm de ei, ne rămân mici. Nu mai încăpem în ei, simțim că ne strâng, că ne sufocă. Dacă facem pace cu ei şi începem să ne împăcăm cu gândul că “ce a fost nu se mai întoarce”, vom avea surpriza plăcută să realizăm că, de fapt, anii pe care îi avem ne vin perfect: sunt ceea ce ne trebuie, aşa cum ne-am dorit să fie.

Vârsta e doar o cifră; anii sunt o întreagă viață! Să îi purtăm cu mândrie şi fără teamă!

O îmbrățişare cât o mie de cuvinte


De câte ori nu ai fost în situația în care, indiferent ca erai trist sau fericit, ai simțit nevoia să strângi pe cineva în brațe? Sau să fii luat în brațe? Fără să spui un cuvânt…

E un sentiment atât de profund şi de reconfortant. Nici toate vobele din lume nu egalează starea de bine pe care o ai când eşti la pieptul cuiva. Simți că aparții locului…omului..clipei. Faptul că din când în când simți nevoia să fii luat sau să iei pe cineva în brațe e oarecum echivalent cu scăparea de griji. Te simți uşurat, calm, liniştit.

Uităm de multe ori să facem lucrul ăsta sau poate că ni se pare banal şi lipsit de importanță. Doar că vreau să te întreb ceva: cum te simți la pieptul mamei? Cât valorează îmbrățişarea tatei, atunci când eşti dărâmat? Ce sentimente ai când eşti în brațele persoanei iubite?

Ca să nu mai spun de câtă viață pulsează în tine când îți strângi în brațe copilul. Nu cred că este cineva care să conteste efectele benefice ale unei îmbrățişări.

Să o facem mai des, fără să ne fie ruşine sau teamă că vom fi respinşi! Pentru că…

O ÎMBRĂȚIŞARE FACE MAI MULT DECÂT O MIE DE CUVINTE!

Papucii cu blăniță, cea mai de prost gust fiță


Culmea e că se poartă “în draci”. Îi văd din ce în ce mai des în picioarele duduilor şi doamnelor care se chinuie să îşi tragă mersul după ele. Cred şi eu că e greu să păşeşti când ai niste “mortăciuni” în picioare. Că altfel nu le pot numi.

Eu nu le văd utilitatea. Poate doar dacă vrei să faci curat în casă şi te încalți cu chestiile astea ca să poți spăla gresia şi parchetul. Sau să curățeşti trotuarele de cojile de semințe scuipate de neamurile proaste care nu ştiu să le adune şi să le arunce la coşul de gunoi.

S-o fi făcut vreun contract cu cei de la salubritate; altfel nu îmi explic. Cum să poți fi la modă cu nişte papuci amărâți, impodobiți cu blană de animale decedate? Da, ştiu că nu e blană naturală; aia mai lipsea, să se şi împută “hoiturile”, ca să ne apucăm de dezinfecții. 

Una peste alta, nu ştiu cui i se pare “fiță” asemenea…nici nu stiu cum să o numesc, că modă nu e în nici un caz. O să ajungem la vorba tatei şi să purtăm iarna” chiloți cu blană”, să nu răcim la minus ‘jde grade!

 S-a dat lumea cu fundul în sus…Doamne iartă-mă! 

Ce n-aş da…


Să mai fiu copil măcar pentru o zi.  Să nu mai am grija zilei de azi şi a celor care vin; să uit de facturi, de spălat vase, de călcat. Să nu îmi pese că am lăsat patul nefăcut sau că nu am spălat vasele din chiuvetă.

Să mai fiu cu mama şi tata, să mergem în Herăstrău aşa cum făceam în fiecare duminică. Să mă îmbrac în rochițe colorate, să mănânc înghețată învelită în ciocolată (aia Sport era moartea mea). Să mă bat cu sor’mea şi frate-miu, să ne alergăm prin casă, până când scotea tata cureaua şi se termina şmecheria.

Să dorm pe lada aia veche de pe balcon, în timp ce mama dă cu aspiratorul. Să mă uite Dumnezeu în curtea şcolii, când ieşeam cu băieții şi fetele la baschet. Să mănânc pâine de la turci, caldă şi crocantă cu pepene roşu, dulce şi copt.

Să fiu iar “fata tatii”, să mă cuibăresc la pieptul lui şi să ne uităm împreună la campionatele de fotbal. Să merg cu mama la piață să luăm cireşe şi cartofi. 

CE N-AŞ DA SĂ AIBĂ IARĂŞI MAMA ŞI TATA VÂRSTA MEA DE ACUM, SĂ FIU IAR COPIL NEBUN ŞI FĂRĂ GRIJI!

CE N-AŞ DA SĂ AM IAR 20 DE ANI ŞI MINTEA DE ACUM! PĂCAT CĂ NU E POSIBIL…

Am amintirile însă şi pe astea nu mi le poate lua nimeni, niciodată!