Îmi pare rău de tine, dar de mine mi se rupe sufletul.


Interesul poartă fesul; să moară şi capra vecinului…şi exemplele ar putea continua. Care e şpilul? Păi ceva de genul”pupă-l în bot şi papă-l tot!”

Ma uit în jurul meu şi tot ceea ce văd e falsitate. Nesimțire dusă la extrem, lipsă de bun simț. Toți îşi urmăresc interesul personal, dar atunci când vorbesc cu tine mai au un pic şi încep să plângă de mila ta…sau a lor. Te înțeleg perfect, sunt alături de tine până în pânzele albe; asta până când se văd cu sacii în căruță, mai pe româneşte. 

Mi-e silă şi scârbă de oamenii ăştia. Care vor să pară exact ceea ce nu sunt. Să te facă să crezi că şi-ar da şi viața pentru tine. Numai că în realitate sunt nişte mercenari, cărora nu le pasă de nimeni şi nimic. 

Prostia e ca râia; se ia de la unul la altul. Sper numai şi îmi doresc din tot sufletul să mă păzească Dumnezeu de oameni de genul ăsta! Sau pe ei de mine; jur că nu răspund de acțiunile mele şi tare imi e că îi încing de nu se văd.

Vorba aia: “SUNT FATĂ BUNĂ PÂNĂ CÂND MĂ APUCĂ DRACII!”După aia…Dumnezeu cu mila!

Advertisements

Când tu pari tu, dar de fapt nu prea eşti TU


Cred că te cunosc. Sau aşa mi se pare. Vorbesc cu tine. Azi. Am mai vorbit şi ieri. Mi-ai spus una, alta. Am împărtăşit păreri, idei, lucruri.

Am baut o cafea. Poate că o să mai bem şi mâine. Am râs câteodată la ceea ce ai zis. Am zâmbit la o glumă; a fost ok. Trăim în acelaşi mediu, împărțim acelaşi aer. Socializăm, discutăm, uneori în contradictoriu. E bine şi  aşa, că nu putem fi de acord intrutotul. 

Pari ok, aşa, la o primă vedere. Numai că…pe-afară e vopsit gardul şi înăuntru e leopardul. Nimic nu mai e la fel ca înainte. Se cam schimbă ordinea lucrurilor. Parcă nu te mai pot privi ca înainte. Acum, când ŞTIU. Ştiu ce ai făcut şi ce ai mai putea face. 

Deşi…nu păreai. Chiar deloc. Dovada că te poți înşela amarnic şi că prima impresie nu e întotdeauna cea care dictează. Sau contează. Instinctul meu, când mă avertizează de ceva, garantat nu mă înşeală. Probat de multe ori.

Concluzia? Poți sta o viață lângă un om şi să nu îl cunoşti! Darămite câteva luni? Surprize sunt la tot pasul. Trebuie doar să vezi semnele şi…să acționezi. Sau să te fereşti. Depinde de situație.

Munca este brățară de aur


Numai că, de ceva vreme, aurul nu mai este la modă. Nu se mai poartă. Se poartă în schimb lenea, nepăsarea şi nesimțirea.

Românu’ se plânge: că n-are bani de mâncare (mai rar), să se îmbrace (şi mai rar), n-are bani de țigări şi băutură (cel mai des). Se vaită că nu se ajunge cu banii de la un salar la altul, că nu găseşte un loc de muncă-cel mai probabil unul foarte bine plătit, dar la care să nu se prezinte decât în ziua în care se dă leafa.

Românu’ preferă să frece menta, să taie frunză la câini sau să fie asistat social. De ce dracu’ să muncească 8 ore zilnic şi să ia minim pe economie, când poate foarte bine să fie şomer, dar să încaseze ajutor social de la stat? Că doar există proşti ca mine şi ca tine care cotizează lunar la stat, ca să le meargă bine putorilor ăstora care pot să muncească, dar nu vor.

Le dai salarii bune-doar doar găseşti pe cineva să facă treabă şi…oha. Sună, stabilesc un interviu şi…tata mare îi mai vede la față. Şi pe urmă stai şi te întrebi ca prostu’: “mă nene, chiar nu vrea nimeni să muncească? Toți se vaită că nu găsesc de muncă, dar de fapt, ei nici nu vor să pună osul la treabă!”

Şi rămâi aşa, cu un gust amar şi o lehamite față de toți “amărâții” ăştia care se plâng, dar nu vor să faca ceva. Nu toți, e drept; dar sunt destui.

Şi ajungi la vorba aia celebră: 

MUNCA ÎNNOBILEAZĂ OMUL, DAR SOCIETATEA NOASTRĂ NU ARE NEVOIE DE NOBILI!