Adevărul doare


Are efect devastator pe termen scurt, până când îl poți diseca şi digera. Pe termen lung, te poate “lumina” sau, dimpotrivă.

Oricum ar fi, să ți se spună ceva adevărat în față e jenant. Fiindcă, de cele mai multe ori, lumea evită să îți spună direct ceva. De regulă există bârfa. Care se împrăştie mai ceva ca viruşii unui strănut. Şi nimeni nu are tupeul să îți spună direct adevărul. Preferă o minciună îmbrăcată frumos.

Cel care grăieşte adevărul este un nesimțit. Este privit ca un om fără scrupule, care nu se gândeşte că îi poate face rău celui căruia îi spune adevărul verde în față. De ce? Pentru că e mai simplu să taci şi să te prefaci că totul e în regulă, în loc să iei atitudine. Cei care vorbesc pe şleau sunt puțini şi neînțeleşi.

Iar într-o lume plină de oameni falşi şi prefăcuți, să fii un om adevărat, cu coloană vertebrală şi care îşi asumă ceea ce spune…e mare lucru!

Advertisements

Muncesc pentru doi, mănânc pentru doi, dar să  iubesc şi pentru doi?!


Cu primele două aş fi de acord. Dacă se aplică atunci când eşti părinte sau pe cale să devii mamă. Dar de ce să iubesc pentru doi?

Pentru asta nu găsesc o logică. De ce să stai cu cineva care nu te iubeşte înapoi? Crezi că dragostea ta e de ajuns şi pentru cel sau cea cu care îți împarți zilele? Cam cât ar ajunge dragostea ta? Cât mai poți să o duci aşa?

O să oboseşti la un moment dat. Nu o să mai poți; pur şi simplu o să cedezi. Dragostea neîmpărtăşită e toxică; te macină încet încet şi nu mai ştii ce să faci. Nu cerşi iubirea. Nu te mulțumi doar să iubeşti sau să fii iubit.

Nu merge aşa. Dragoste cu sila nu se face. Oricât ai încerca să salvezi ceva, nu faci altceva decât să te minți. Poate speri că iubirea va veni cu timpul; depinde numai cât eşti dispus să aştepți.

Ai grijă doar ca, aşteptând ceva ce nu mai vine, să nu ratezi ceva ce merită cu adevărat! Ascultă-ți inima, dar nu fi surd şi la ce îți şopteşte rațiunea!

Îmi pare rău de tine, dar de mine mi se rupe sufletul.


Interesul poartă fesul; să moară şi capra vecinului…şi exemplele ar putea continua. Care e şpilul? Păi ceva de genul”pupă-l în bot şi papă-l tot!”

Ma uit în jurul meu şi tot ceea ce văd e falsitate. Nesimțire dusă la extrem, lipsă de bun simț. Toți îşi urmăresc interesul personal, dar atunci când vorbesc cu tine mai au un pic şi încep să plângă de mila ta…sau a lor. Te înțeleg perfect, sunt alături de tine până în pânzele albe; asta până când se văd cu sacii în căruță, mai pe româneşte. 

Mi-e silă şi scârbă de oamenii ăştia. Care vor să pară exact ceea ce nu sunt. Să te facă să crezi că şi-ar da şi viața pentru tine. Numai că în realitate sunt nişte mercenari, cărora nu le pasă de nimeni şi nimic. 

Prostia e ca râia; se ia de la unul la altul. Sper numai şi îmi doresc din tot sufletul să mă păzească Dumnezeu de oameni de genul ăsta! Sau pe ei de mine; jur că nu răspund de acțiunile mele şi tare imi e că îi încing de nu se văd.

Vorba aia: “SUNT FATĂ BUNĂ PÂNĂ CÂND MĂ APUCĂ DRACII!”După aia…Dumnezeu cu mila!

Munca este brățară de aur


Numai că, de ceva vreme, aurul nu mai este la modă. Nu se mai poartă. Se poartă în schimb lenea, nepăsarea şi nesimțirea.

Românu’ se plânge: că n-are bani de mâncare (mai rar), să se îmbrace (şi mai rar), n-are bani de țigări şi băutură (cel mai des). Se vaită că nu se ajunge cu banii de la un salar la altul, că nu găseşte un loc de muncă-cel mai probabil unul foarte bine plătit, dar la care să nu se prezinte decât în ziua în care se dă leafa.

Românu’ preferă să frece menta, să taie frunză la câini sau să fie asistat social. De ce dracu’ să muncească 8 ore zilnic şi să ia minim pe economie, când poate foarte bine să fie şomer, dar să încaseze ajutor social de la stat? Că doar există proşti ca mine şi ca tine care cotizează lunar la stat, ca să le meargă bine putorilor ăstora care pot să muncească, dar nu vor.

Le dai salarii bune-doar doar găseşti pe cineva să facă treabă şi…oha. Sună, stabilesc un interviu şi…tata mare îi mai vede la față. Şi pe urmă stai şi te întrebi ca prostu’: “mă nene, chiar nu vrea nimeni să muncească? Toți se vaită că nu găsesc de muncă, dar de fapt, ei nici nu vor să pună osul la treabă!”

Şi rămâi aşa, cu un gust amar şi o lehamite față de toți “amărâții” ăştia care se plâng, dar nu vor să faca ceva. Nu toți, e drept; dar sunt destui.

Şi ajungi la vorba aia celebră: 

MUNCA ÎNNOBILEAZĂ OMUL, DAR SOCIETATEA NOASTRĂ NU ARE NEVOIE DE NOBILI!

Cum se “poartă” anii


Cum îți e mai la îndemână. Anii sunt doar un instrument de măsură al vieții. Nu există aici “cu vârf” sau “ras”; pur şi simplu vârsta e un număr care rezistă numai un an.

După care se schimbă. Anii trec peste noi sau pe lângă noi. Dacă vrem să îi purtăm zi de zi sau doar sezonier depinde numai de noi. Nu cred că trebuie să ne fie frică de faptul că îi “uzăm” dacă îi folosim zilnic. Consumul rațional de fericire şi bună dispoziție nu dăunează. Din contră, adaugă strălucire şi pozitivitate vieții. 

Anii pe care îi avem îi putem purta cu noi, în noi sau îi putem împărți şi cu cei din jur. Experiențele prin care trecem cu toții ne fac să apreciem fiecare an ce trece şi să intuim ce ne va aduce următorul.

Anii se poartă cu mândrie, cu delicatețe, cu bucurie. Ne asumăm tot ceea ce facem şi asta se vede. În modul nostru de viață, în felul nostru de a fi. Devenim modele pentru alții sau ne alegem modele după alții. 

Anii se poartă, nu se irosesc. Dacă uităm de ei, ne rămân mici. Nu mai încăpem în ei, simțim că ne strâng, că ne sufocă. Dacă facem pace cu ei şi începem să ne împăcăm cu gândul că “ce a fost nu se mai întoarce”, vom avea surpriza plăcută să realizăm că, de fapt, anii pe care îi avem ne vin perfect: sunt ceea ce ne trebuie, aşa cum ne-am dorit să fie.

Vârsta e doar o cifră; anii sunt o întreagă viață! Să îi purtăm cu mândrie şi fără teamă!

O îmbrățişare cât o mie de cuvinte


De câte ori nu ai fost în situația în care, indiferent ca erai trist sau fericit, ai simțit nevoia să strângi pe cineva în brațe? Sau să fii luat în brațe? Fără să spui un cuvânt…

E un sentiment atât de profund şi de reconfortant. Nici toate vobele din lume nu egalează starea de bine pe care o ai când eşti la pieptul cuiva. Simți că aparții locului…omului..clipei. Faptul că din când în când simți nevoia să fii luat sau să iei pe cineva în brațe e oarecum echivalent cu scăparea de griji. Te simți uşurat, calm, liniştit.

Uităm de multe ori să facem lucrul ăsta sau poate că ni se pare banal şi lipsit de importanță. Doar că vreau să te întreb ceva: cum te simți la pieptul mamei? Cât valorează îmbrățişarea tatei, atunci când eşti dărâmat? Ce sentimente ai când eşti în brațele persoanei iubite?

Ca să nu mai spun de câtă viață pulsează în tine când îți strângi în brațe copilul. Nu cred că este cineva care să conteste efectele benefice ale unei îmbrățişări.

Să o facem mai des, fără să ne fie ruşine sau teamă că vom fi respinşi! Pentru că…

O ÎMBRĂȚIŞARE FACE MAI MULT DECÂT O MIE DE CUVINTE!

Ce n-aş da…


Să mai fiu copil măcar pentru o zi.  Să nu mai am grija zilei de azi şi a celor care vin; să uit de facturi, de spălat vase, de călcat. Să nu îmi pese că am lăsat patul nefăcut sau că nu am spălat vasele din chiuvetă.

Să mai fiu cu mama şi tata, să mergem în Herăstrău aşa cum făceam în fiecare duminică. Să mă îmbrac în rochițe colorate, să mănânc înghețată învelită în ciocolată (aia Sport era moartea mea). Să mă bat cu sor’mea şi frate-miu, să ne alergăm prin casă, până când scotea tata cureaua şi se termina şmecheria.

Să dorm pe lada aia veche de pe balcon, în timp ce mama dă cu aspiratorul. Să mă uite Dumnezeu în curtea şcolii, când ieşeam cu băieții şi fetele la baschet. Să mănânc pâine de la turci, caldă şi crocantă cu pepene roşu, dulce şi copt.

Să fiu iar “fata tatii”, să mă cuibăresc la pieptul lui şi să ne uităm împreună la campionatele de fotbal. Să merg cu mama la piață să luăm cireşe şi cartofi. 

CE N-AŞ DA SĂ AIBĂ IARĂŞI MAMA ŞI TATA VÂRSTA MEA DE ACUM, SĂ FIU IAR COPIL NEBUN ŞI FĂRĂ GRIJI!

CE N-AŞ DA SĂ AM IAR 20 DE ANI ŞI MINTEA DE ACUM! PĂCAT CĂ NU E POSIBIL…

Am amintirile însă şi pe astea nu mi le poate lua nimeni, niciodată!