Munca este brățară de aur


Numai că, de ceva vreme, aurul nu mai este la modă. Nu se mai poartă. Se poartă în schimb lenea, nepăsarea şi nesimțirea.

Românu’ se plânge: că n-are bani de mâncare (mai rar), să se îmbrace (şi mai rar), n-are bani de țigări şi băutură (cel mai des). Se vaită că nu se ajunge cu banii de la un salar la altul, că nu găseşte un loc de muncă-cel mai probabil unul foarte bine plătit, dar la care să nu se prezinte decât în ziua în care se dă leafa.

Românu’ preferă să frece menta, să taie frunză la câini sau să fie asistat social. De ce dracu’ să muncească 8 ore zilnic şi să ia minim pe economie, când poate foarte bine să fie şomer, dar să încaseze ajutor social de la stat? Că doar există proşti ca mine şi ca tine care cotizează lunar la stat, ca să le meargă bine putorilor ăstora care pot să muncească, dar nu vor.

Le dai salarii bune-doar doar găseşti pe cineva să facă treabă şi…oha. Sună, stabilesc un interviu şi…tata mare îi mai vede la față. Şi pe urmă stai şi te întrebi ca prostu’: “mă nene, chiar nu vrea nimeni să muncească? Toți se vaită că nu găsesc de muncă, dar de fapt, ei nici nu vor să pună osul la treabă!”

Şi rămâi aşa, cu un gust amar şi o lehamite față de toți “amărâții” ăştia care se plâng, dar nu vor să faca ceva. Nu toți, e drept; dar sunt destui.

Şi ajungi la vorba aia celebră: 

MUNCA ÎNNOBILEAZĂ OMUL, DAR SOCIETATEA NOASTRĂ NU ARE NEVOIE DE NOBILI!

Cum se “poartă” anii


Cum îți e mai la îndemână. Anii sunt doar un instrument de măsură al vieții. Nu există aici “cu vârf” sau “ras”; pur şi simplu vârsta e un număr care rezistă numai un an.

După care se schimbă. Anii trec peste noi sau pe lângă noi. Dacă vrem să îi purtăm zi de zi sau doar sezonier depinde numai de noi. Nu cred că trebuie să ne fie frică de faptul că îi “uzăm” dacă îi folosim zilnic. Consumul rațional de fericire şi bună dispoziție nu dăunează. Din contră, adaugă strălucire şi pozitivitate vieții. 

Anii pe care îi avem îi putem purta cu noi, în noi sau îi putem împărți şi cu cei din jur. Experiențele prin care trecem cu toții ne fac să apreciem fiecare an ce trece şi să intuim ce ne va aduce următorul.

Anii se poartă cu mândrie, cu delicatețe, cu bucurie. Ne asumăm tot ceea ce facem şi asta se vede. În modul nostru de viață, în felul nostru de a fi. Devenim modele pentru alții sau ne alegem modele după alții. 

Anii se poartă, nu se irosesc. Dacă uităm de ei, ne rămân mici. Nu mai încăpem în ei, simțim că ne strâng, că ne sufocă. Dacă facem pace cu ei şi începem să ne împăcăm cu gândul că “ce a fost nu se mai întoarce”, vom avea surpriza plăcută să realizăm că, de fapt, anii pe care îi avem ne vin perfect: sunt ceea ce ne trebuie, aşa cum ne-am dorit să fie.

Vârsta e doar o cifră; anii sunt o întreagă viață! Să îi purtăm cu mândrie şi fără teamă!

O îmbrățişare cât o mie de cuvinte


De câte ori nu ai fost în situația în care, indiferent ca erai trist sau fericit, ai simțit nevoia să strângi pe cineva în brațe? Sau să fii luat în brațe? Fără să spui un cuvânt…

E un sentiment atât de profund şi de reconfortant. Nici toate vobele din lume nu egalează starea de bine pe care o ai când eşti la pieptul cuiva. Simți că aparții locului…omului..clipei. Faptul că din când în când simți nevoia să fii luat sau să iei pe cineva în brațe e oarecum echivalent cu scăparea de griji. Te simți uşurat, calm, liniştit.

Uităm de multe ori să facem lucrul ăsta sau poate că ni se pare banal şi lipsit de importanță. Doar că vreau să te întreb ceva: cum te simți la pieptul mamei? Cât valorează îmbrățişarea tatei, atunci când eşti dărâmat? Ce sentimente ai când eşti în brațele persoanei iubite?

Ca să nu mai spun de câtă viață pulsează în tine când îți strângi în brațe copilul. Nu cred că este cineva care să conteste efectele benefice ale unei îmbrățişări.

Să o facem mai des, fără să ne fie ruşine sau teamă că vom fi respinşi! Pentru că…

O ÎMBRĂȚIŞARE FACE MAI MULT DECÂT O MIE DE CUVINTE!

Ce n-aş da…


Să mai fiu copil măcar pentru o zi.  Să nu mai am grija zilei de azi şi a celor care vin; să uit de facturi, de spălat vase, de călcat. Să nu îmi pese că am lăsat patul nefăcut sau că nu am spălat vasele din chiuvetă.

Să mai fiu cu mama şi tata, să mergem în Herăstrău aşa cum făceam în fiecare duminică. Să mă îmbrac în rochițe colorate, să mănânc înghețată învelită în ciocolată (aia Sport era moartea mea). Să mă bat cu sor’mea şi frate-miu, să ne alergăm prin casă, până când scotea tata cureaua şi se termina şmecheria.

Să dorm pe lada aia veche de pe balcon, în timp ce mama dă cu aspiratorul. Să mă uite Dumnezeu în curtea şcolii, când ieşeam cu băieții şi fetele la baschet. Să mănânc pâine de la turci, caldă şi crocantă cu pepene roşu, dulce şi copt.

Să fiu iar “fata tatii”, să mă cuibăresc la pieptul lui şi să ne uităm împreună la campionatele de fotbal. Să merg cu mama la piață să luăm cireşe şi cartofi. 

CE N-AŞ DA SĂ AIBĂ IARĂŞI MAMA ŞI TATA VÂRSTA MEA DE ACUM, SĂ FIU IAR COPIL NEBUN ŞI FĂRĂ GRIJI!

CE N-AŞ DA SĂ AM IAR 20 DE ANI ŞI MINTEA DE ACUM! PĂCAT CĂ NU E POSIBIL…

Am amintirile însă şi pe astea nu mi le poate lua nimeni, niciodată!

Peştişorul de aur şi dorințele magice


Cum să prinzi peşte dacă nu ai undiță? Sau nu te duci la pescuit? Acum na, depinde şi cu ce gânduri te duci la pescuit.

Unii vor să prindă un somn de 3 kile, alții un somn de 3 ore. După posibilități. Cum ar fi însă ca în cârlig să ai peştişorul ăla de aur despre care vorbesc toate cărțile? Care îți poate îndeplini 3 dorințe?! Ce ai face atunci; cum ai reacționa?

Eu habar nu am ce i-aş cere. Asta dacă l-aş prinde! Cum nu înțeleg ideea de stat pe malul gârlei cu undița în apă, probabil că aş prinde numai nervi pe metru pătrat. Revenind la dorințe, nu ştiu ce aş vrea cel mai mult să mi se întâmple. Ca tot omul, poate aş cere lucruri materiale, bani, case…cine ştie…

Numai că, în situația reală, cred că am prins oarecum peştişorul ăsta fermecat de mai multe ori. Chiar dacă nu am fost la pescuit. Aşa cred şi aşa simt. Altfel cum se explică faptul că am ceea ce mi-am dorit dintotdeauna: o familie care să mă iubească, fără de care nu mi-aş imagina viața asta aşa cum e acum? Linişte sufletească şi sănătate…atâta cât e, nu mă plâng!

Eu aşa zic! Peştişorul de aur este în cârligul fiecăruia dintre noi; trebuie doar să ştim când să îl scoatem din apă şi ce să îi cerem!

TU CE DORINȚE AI VREA SĂ ȚI SE ÎNDEPLINEASCĂ DACĂ AI PRINDE PEŞTIŞORUL DE AUR?

Învață să spui NU!


NU a lăsat şi încă mai lasă loc de interpretări. Totul ține de modul în care îl spui, când şi mai ales CUI îl adresezi.

NU te poate salva din situații jenante, apăsătoare sau incomode. Doar că nu despre acel NU vreau să scriu acum. Ci despre NU-ul acela pe care trebuie să ni-l adresăm. NU-ul personal, pe care ne facem că nu îl observăm de cele mai multe ori. În balamucul ăsta de zi cu zi, aproape că uităm de noi. Că EU sunt cea mai importantă persoană din viața mea şi că de mine trebuie să îmi pese în primul rând ca mai apoi să pot avea grijă de restul lumii.

Şi uite aşa, încet încet, reînvăț să spun NU: “NU este necesar să fac totul odată, ca să mă extenuez; NU trebuie să uit să iau o pauză pentru sufletul meu; NU mă ceartă nimeni dacă lenevesc 10 minute în plus”.

În totalul de 100 de DA, e musai să strecori si 50 de NU. Altfel rişti să ajungi la balamuc sau, mai rău, să te transformi în balamuc. Şi asta nu e bine pentru nimeni, cu atât mai mult pentru tine!

Învață să spui NU, ca să poți face loc la DA-urile importante şi care contează! Altfel, o iei razna şi rişti să o apuci pe un drum greşit, cu puține şanse de a reveni la calea aia dreaptă.

“NIMIC NU VALOREAZĂ MAI MULT DECÂT ZIUA DE AZI” – Goethe

Dacă şi cu parcă


A fost odată…după care nu a mai fost. Dacă nu deloc, cel puțin nu la fel ca la început. Toate poveştile, sau aproape toate, încep frumos şi se termină…brusc. Unele trist, altele au un final fericit.

Acum depinde. Fiecare are povestea lui. Pe care o spune sau o trăieşte. Cei ce ascultă sau citesc au propria părere. Cred că viața celui cu care discută e frumoasă, perfectă. Au impresia că orice e mai altfel decât au ei. Doar că, în loc să judece conținutul, se opresc la aparențe. La copertă. La ceea ce le este expus. Nu stau să analizeze, să observe, să încerce să vadă mai departe.

De ce să vrem ceea ce au alții? Doar pentru că avem impresia că ei au tot şi noi mai nimic? Oare ştim cu adevărat ce viață au? Dacă sub toată strălucirea afişată se ascunde tristețe, singurătate, neîmplinire? Am stat să ne gândim că, poate, alții vor ceea ce avem noi? Linişte, fericire, sănătate, familie!

Sunt oameni atât de frumoşi pe afară, care par fericiți şi în locul cărora am dori să fim măcar câteva minute. Fără să ştim cât de “găunos” le este sufletul. Cât de amară îşi simt fiecare zi în care trebuie să pară fericiți. Este un preț pe care îl plăteşte fiecare, fie că e acum sau mai târziu, pentru ceea ce are sau vrea să aibă. Un om bogat, dar bolnav, ar da toată avuția doar să fie sănătos din nou. Unul sărac ar vrea să aibă toți banii din lume, chiar dacă ar fi bolnav.

E un cerc vicios în care ne tot învârtim, căutând mereu altceva, dorindu-ne să fim altcineva, altundeva. Şi tot alergăm după himere, fără să realizăm că avem de fapt tot ce ne trebuie exact aici, lângă noi. Trebuie doar să deschidem ochii şi să privim în jur!

Să trăim viața, nu doar să fim călători prin ea! Drumul e lung şi, la un moment dat se sfârşeşte! Să nu ajugem la capăt de drum fără să avem un final propriu al poveştii!

FII ACTORUL PROPRIEI VIETI!